Ce tristețe pe Ovidius,
exilat între barbari,
pe malul apei căreia ai lui
îi dăduseră numele
de marea cea primitoare
și ce bucurie pe mine
când o văd măcar
câteva zile pe an,
torcându-mi la picioare
și gudurându-se, val cu val,
ca un motan somnoros.
Ce bucuros ar fi fost el
dacă Augustus
l-ar fi chemat la Roma,
departe de Pont,
și ce trist eu
când pregătesc
bagajul de plecare,
privind pentru ultima oară
marea
pe care nu știu ce neinspirat
a numit-o neagră,
când ea mă privește acum
cu ochi de-un verde turcoaz
și lăcrimați de rămas bun.
vezi mai multe poezii de: teodor
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.