TROIȚĂ ȘI ICOANĂ
-Noaptea m-apasă,
dor mi-e de zare,
sarea din lacrimi,
de ocnă pare,
pune-mi, Manole,
în iriși pune-mi
un licăr de soare!
Aminte adu-mi
de-a inimii strună,
pune-mi, Manole,
și-un licăr de Lună!
-Lacrima noastră,
Ană,
cerneală este.
E-albastrul ce curge
într-o poveste…
Fără de tine,
ce am zidit
s-a dărâmat.
--Cu mine, Manole,
zidul rămas-a,
eu m-am surpat!
-- Sfințit-ai locul
mândră domniță,
în inima-mi caldă,
în zidu-ți rece,
acum ești troiță…
--Vremea trecut-a,
aflat-am, Manole,
norocu-ți s-a stins !
Domul gătat-ai,
vodă cel rău
în hău te-a „împins”!
-Lăsat fără scară,
prin neguri și nor,
cu aripi de lemn
cercat-am să zbor…
Clopote-aud,
Cerul m-alină
cu-a lui povață:
,Sunt și căderi
care înalță”.
Duios, șindrila-mi
șoptește, Ană :
„Nu-s aripă frântă,
sunt lemn de icoană !”
Se bucură vodă,
valahii nu cred
că i-am părăsit,
mă cată-n
legendă,
mă caută-n mit …
vezi mai multe poezii de: Nicolae Petrescu Redi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.