Tu nici nu știi
Tu nici nu știi cât ard în gând;
În iernile iubirii,
Dar mă-ncălzesc și-adun din vânt:
Durerile vorbirii.
Acum, bolnavă sunt și eu,
Te port în gând, icoană,
Și simt că sufletu-i prea greu;
Pe-o vreme de prigoană.
În ceasul nostru, e pustiu
Și bate vântul, bate,
În care oră, nu mai știu,
Că prescurtate-s, toate.
Tăcerile ne prind de braț
În gândul ce coboară,
Iar amintiri, vin cu nesaț
Și cerul sorții, zboară.
În trupul nopții, tu și eu.
Prindeam un braț iubirii
Acolo, unde tot mereu,
Uitam sensul vorbirii.
Eu mă ridic și iar apun;
În răsăritul zilei,
Cu zorii vieții ce-i adun
Pe-un colț nescris al filei.
M-aș duce-n cerul tău, o stea,
Să cânt, precum o mare!
Sau mult mai bine, aș putea,
Să mă-nvelesc: cu-o zare.
Tu, să revii doar dacă poți
Să-mi îndulcești durerea,
Sau să ascunzi toți anii, toți,
Ca să-mi redai, puterea.
vezi mai multe poezii de: emaanastasia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Îți mulțumesc Alice!
emaanastasia (autor)
sâmbătă, 08 octombrie 2016
Mi-a facut mare placere sa te citesc ...te felicit
alice
vineri, 07 octombrie 2016