EPILOG
Au cîștigat ciocoii războiul lor cu țara
Și s-au ales plugarii cu morții și ocara.
Sus inimile sterpe ! Trăiască putregaiul !
Sărbătoresc se-ntinde în București alaiul,
Și nengropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă
Că cine mai cîrteşte, ca și ei va să cadă.
Trăiască și guvernul și brava lui armată,
Că-mpuşcă la comandă pe mamă și pe tată.
Între flăcăii noştri și noi, acei cu vina,
Gîndește, hotărăște și-nvinge disciplina.
Trăiască Suveranul și mai cu seamă el,
Că ne-a făcut oștire și ofițeri model,
Să apere bănetul și setea de la fire
De-a-l înmulți nainte prin jaf și gîtuire.
Izbînda-i totuș tristă, deși e cîștigată.
Boierii cad pe gînduri, la masă, dintrodată.
Le scapă furculița din mînă, și-ntr-o doară
Privirea cată goală-n ninsoarea de afară.
Nu-i chiar o bucurie și-atîta de ușor
Să vezi că-ți vine moartea, de drept, într-ajutor.
De-acu schimbat e totul. În curți și-n pragul porții,
Printre viței și-n grajduri, te întîlnești cu morții,
Cu umbra lor de sînge. Se uită, stă și piere.
Parcă-i în cîrji bărtînul Stoian și parcă cere.
Nici unul nu mai are nici brațe, nici putere.
- " Mi-aduc aminte, seara, din frunză cum cînta ...
Era deștept, Dumitru ..."
- " E-ntins în șanț, papa ..."
E o tăcere moartă, care-a-nghețat și zace
Pe sate, pe cătune, pe oameni pe conace.
E frig în suflet. Gîndul se înfiripă-alene
Și șchioapătă ca șoimul gol, dezbrăcat de pene,
Cu aripa de piele, prin glod, ca o găină.
S-a mohorit a noapte și ziua, pe lumină.
Un lucru umblă, negru și nou, din casă-n casă.
Din negurile astea tot moarte-o să mai iasă.
Morții-au tăcut în sate, dar tot le-a mai rămas
Din ochi o pîlpîire și-o soaptă, ca un glas.
Băteți din palme-n teatre și-n săli de adunare
Că vă aduce-oştirea o nouă ușurare.
Ați cucerit-o țara, după amar și chin,
Cu sabia și tunul, ca un pămînt strein.
Că de streină țara, deși vi-i gura plină
De ea, n-aveți ce zice, va fost și vi-i streină.
Ea mai fusese-a voastră cu tot ce-a dat belșug,
Prin fraudă piezise, tertip și meșteșug.
Acum se face-a voastră detot, prin foc și pară.
Poporul fără pîine mai e și fără țară.
Cu slove de trei șchioape, pe firme, cu vopsea,
Citești și mulțumește a cui e țara ta.
De vrei, din temelie, să știi ce haimanale
Te stăpînesc pe tine și rodul țării tale,
Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale ...
Și n-ai aflat nimica, ai dat de o mulțime
De societăți pitite, numite " anonime ".
Nu că tăgădui munca făcută, nici atunci
Cînd una grămădește prea mult, din două munci,
Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care
Stă-ngenuncheat să vadă sămînța de răsare,
Ori domnul cel cu geamul rotund, de lîngă nas,
Nervos că iscăleşte la sașe luni un ceas ?
Dreptatea, deocamdată înfrîntă, tot mai cere
Răsplata măsurată pe muncă și durere,
Dar subt cuvînt că unul are un simț și-o minte,
Și altul brațe grele, vorbirea asta minte,
Cînd spune că stăpînul, mai mare, se cuvine
Să ia tot rodul zilei, sleindu-te pe tine.
Nu vreți, nici asta dată nu vreți ? Atunci se schimbă,
S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă limbă,
Așa pe neștiute, pe la un miez de noapte,
Răspunde din bordeie alt nouă sute șapte,
Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă.
Să nu cumva să fie, vedeți, și cel din urmă.
Că poate și armata în slujba la ciocoi,
Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi.
Tudor Arghezi -VERSURI - 1980
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.