Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide, Nici flori n-atingu-ţi fruntea spre dînsele plecată, Tu nu cunoşti otrava gîndirii şi-a vegherii: Tu ştii că de cînd lumea e linişte şi pace, Copil naiv! de-aceea te-ador şi te mîngîi Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-ţi îngîn, Cu ochi-închişi în zîmbet, copil abia-nflorit; Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit?…
În ochi tu nu duci moarte şi perlele lichide
În cari răsfrîng misterul văpăile livide.
Nici pagini cu poeme rămase de-altădată
Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată.
Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii,
Nu ţi-au suflat miresme subt salciile serii.
Că drumul e pe care păianjenul îl face
Ţesînd în umbră caldă velurele să-mbrace
Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace.
Cu faţa-nmormîntată ca-n floare de lămîi
În carnea-ţi netezită de buzele dintîi!
Pe unde trece umbra acestui hoit păgîn.
Aplec eternitatea spre tine, şi rămîn
Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,
Ca o dantelă scumpă pe trupu-ţi adormit.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi