Tunelul
Sub lumea zgomotoasă e un tunel adânc.
Deasupra săpăturii, o uşă mare-albastră
ce seamănă-ntr-o doară cu-obloane din fereastră
şi-odată, curioasă privirea îmi arunc,
mă-ndrept spre hăul negru,
cu paşi înceţi, mă duc...
De ce mă tot atrage ceva ce nu se vede?!
Se-amestecă în minte un plin de gânduri, mii,
dar oare dinainte de a vedea, nu ştii
că mintea ce nu ştie, nu ar putea a crede?
Mă-ndrept spre hăul negru
şi-arunc în gol, monede...
Un sunet se lungeşte ca şarpele pe ape.
Când cred că pot pricepe, ceva mă înfioară
şi-aud un croncănit, de parcă-ar fi o cioară,
un fir de păr se pune pe margine de pleoape,
mă sperii, mă-nfior
şi vin priviri, mioape.
Îmi zic şoptit, nu intru, e hăul prea adânc,
aşa încât deodată, pe loc mă răsucesc,
ca un copil în faşa prea strânsă-n piept scâncesc
şi fug, şi fug de parcă, pământul îl mănânc,
lăsând tunelul lumii,
în care bani arunc.
În urma mea, aş crede,
sub uşile albastre,
e labirintul lung al gândurilor noastre.
vezi mai multe poezii de: sorina
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.