Furtuna o rupse din zborul spre cuib
și-o duse în locuri străine;
Zdrobită, năucă se zbate prin glod,
în trestii, sub ape saline.
Agață cu ciocul un fir de rogoz,
se rupe și iarăși încearcă;
Puterea-i sleiește țipând în zadar,
când trece solemnă o barcă.
Aripile frânte se-mplântă în mâl,
iar moartea o trage spre-adâncuri;
Cu ultimul zvâcnet, din ochiul febril,
privește fantasticii fluturi...
Ar vrea iar să zboare pe câmpuri și zori,
să simtă vâltoarea de moară,
dar smârcul o trage barbar, obsesiv,
iar vântul tăios o-nfioară.
Letargică stare, hipnotic sfârșit
și-un soare ce stă să apună
de parcă se-ndeamnă sub plopii bătrâni
năluci împletindu-i cunună.
Puiandri cerșesc îndurare din cer,
e-o luptă pe viață și moarte;
Se tânguie, strigă din ochi de frunziș,
dar mama-i plecată departe…
Luceferii-mbracă funestul veșmânt
- o trenă de purpură sumbră;
Și-aduce aminte de cuibul pierdut;
Prin vis îi cutreieră-o umbră.
Își scutură fulgii rogozul amar
pe trupul lovit de năpastă;
Noroiul îi strânge flămând osul viu,
vâscos miezul nopții adastă.
Se-aștern aritmii peste puii din cuib;
O gravă tăcere se lasă;
Și-un suflet-răsuflet din mlaștini, matern,
se-ntoarce pe vântur. E-acasă…
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.