Păianjeni vii se cațără pe tei, își țes pânză ca de nea,
În albul lor două furnici, sunt prizoniere roșiatice,
Se șerpuiesc crăcuțele de lemn, brăzdând nisip cu linii ondulate,
Sub plopul transformat în gard se odihnesc frunze uscate.
Grămezi de pietre plumburii se adăpostesc de ploi,
Îmi despletesc Izvoarele ca un torent în munți,
Un stol de corbi deasupra mea mă țipă să-i observ,
Oare ce vor a-mi povesti, ce-ascund al lor tumult?
Pereții unei case se descuamă, eu coaja lor o adun de jos,
Din palul galben curge o lacrimă, o așez podoabă l-al meu sân;
Când mușchii verzi ai unui colț străjer îmi ține umbră,
Un brad se nalță în văzduh cu crengile țestoase.
Mii muguri ofiliți într-un mănuchi de visuri
Se-apleacă dinspre poarta turcoaz ca scoicile de mare;
E ulița Banatului, aici unde răsar albi trandafiri, din smoală,
Pe-aici îmi umblă astăzi versul, pe-aici durerile îmi scriu.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.