Ploua-n ţărâna sa,
Pământul,
Iar cerurile-l înghiţeau
Bucată cu bucată,
Spulberându-i nemernicia...
Ploua amar, iar umbra
Picăturilor grele
Se-ndesa în
Desuetele anotimpuri,
Care brusc se succedau
Precum clipele,
Eternitatea dispăruse
Iar noaptea şi ziua
Erau una,
Sfidându-și timpul
În muzica lor atemporală...
Ploua în sine-ntreaga
Lume, dându-şi peste
Cap rânduiala
Făţarnică şi efemeră...
Şi dispăruse orice formă de
Ştiință sau neştiinţă,
Orice trecut, viitor
Sau eră paralelă...
Şi totuși iubirea le
Îmbrăţişase pe toate ca pe
Cel mai mare dar al său,
Ca pe o formă imperfectă
A perfecţiunii sale
Deşi
Totul pierea
De-atâta rău...
vezi mai multe poezii de: alina.dragan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.