UN TREN
Cerul în vâlvătăi dospea crepuscular,
Trenul blindat electric, uriaş înspre proră,
Alerga ca bolidul cu trei sute pe oră;
Aşezat la un geam el privea în afar.
Se învârtea împrejur blânda holdelor horă,
Cam aceleaşi văzute tot mereu, apoi rar,
Printre ele trăise ani în şir solitar,
Inutil torturat de un gând: Auroră!
Iubea acest pământ amărât şi sâlhui,
Nu triste privilegii, ci sărăcia lui,
Dreptul lui la noroc după ani de abuz.
Ar fi vrut să îşi dea sufletul său în flamuri,
Persepolisuri mândre să clădească în lanuri,
Nu clădise nimic şi gonea spre Apus.
vezi mai multe poezii de: Vasile Cornel
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.