Vanitas vanitatum
Sunt singur Doamne pe pămînt,
Ce zgomot trist din vuiet de mormânt,
S-abate asupra gândurilor ce mă duc,
In imanenta stare de chemare,
Spre golul cercului rotund.
Înlănțuit de propria-mi strigare,
Mă cer prezent în faţa unui Demiurg,
Mă plec, mă închin și apoi dispar,
Să plec spre viitorul arbitrar,
Dar mă opresc in loc și strig:
lertare Doamne!
Mă înclin si-ntreb, de ce mai mult acest chin, Căci îndurarea sinelui etern desprins din propriul eu,
Se pierde în așteptarea unei firave treceri, Spre vietuirea cu cei morţi,
Gândind de n-ar fi fost,
O umbră a unui alter ego luminos.
vezi mai multe poezii de: Andriescu1980
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.