Cu cofița subsuoară,
Ghimpii rugilor să-ndure,
A plecat Ileana Voinii
De cu zori s-adune mure…
Iat-o c-a intrat în codru;
Codru-i rar și plin de soare;
Peste tot e numai cântec,
Numai murmur de izvoare.
Și Ileana se tot pleacă
După fiecare mură,
Împărțindu-le-n dreptate:
Una-n cofă, șapte-n gură…
Dar, deodată, la răscruce,
Într-o rariște de tei,
Uite-așa pe negândite,
Iese Dinu-n calea ei:
Un flăcău voinic e Dinu,
Blând la grai, cu vorba rară,
Vânător fără pereche
Și frumos din cale-afară…
Dornic mi-o cuprinde-n brațe
Și mi-o strânge de mijloc,
Potopindu-i ochii, gura
Cu săruturi lungi, de foc…
Rumenă ca o răsură
Face-mi-s-a ei gură,
Iar obrajii ei se fac,
Mai aprinși decât un mac.
Mâniată sare-n lături,
Dojenindu-l fără grai…
Ar fugi și nu se-ndură:
Cum să fugi, când vrei să stai?
Scăpată pe nesimțite
Soarele și a-nserat…
Cu cofița fără mure
Mi s-a-ntors Ileana-n sat;
Și-ntâlnind în pragul ușii
Pe mămuca ei tunând,
Abia poate să-i mai spună,
Prefăcută suspinând:
Tocmai când umplusem cofa
Și veneam spre sat pe vale,
Pe sub teii din răscruce
Mi-a ieșit un urs în cale…
Cât p-aci să mor de frică!
Și de n-aveam să-i dau mure
Nu m-aș mai fi întors, mămică,
Niciodată din pădure!
vezi mai multe poezii de: Vasile Militaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
wow....
ce poezie frumoasa..
multumesc,Nicoleta!
cu drag,
danab
joi, 10 martie 2016