Focul prefăcea-n rubine vreascurile unui soc,
Sau, ardea ca orice foc,
La o margine de drum,
Iar din foc fără-ndoială sau tăgadă, ieşea fum…
Flăcările, potolite, se-mpleteau arzându-şi socul,
Dând căldura mult dorită, celui ce aprinse focul…
Fumul, ca un sul albastru, tot suind spre cer, uşor,
Zise focului din care se-nălţa al său fuior:
– Focule, zadarnic cauţi către cer să-ţi iei avântul,
Slava e doar pentru mine! Pentru tine e pământul!…
– Fumule, răspuns-a focul, îngâmfarea ta de-acum
Nu mă miră nicidecum,
Dar te-ntreb: de n-ar fi focul, ar mai fi pe lume fum?…
Ca lovitul de-o măciucă, fumul n-a mai zis nimic,
Dar un înţelept păianjen ce torcea pe-un vârf de spic
Fir subţire şi cu spor
A intrat în vorba lor:
– Focule, nici printre oameni nu e plin de focuri drumul,
Ard puţini cum arde focul, dar sunt mulţi uşori ca fumul…
Cel nevrednic suie-adesea unde locu-i pe drept nu e,
Precum fumul, totdeauna mai presus de foc se suie,
Dar eu ştiu că, oricât fumul sus mereu îşi are locul,
Ceiace-ncălzeşte lumea, nu e fumul, ci e focul!
Adaugata de catre-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Vasile Militaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.