Venus iese din pământ și din spice își croiește,
Rochie pe trupul alb, însuși părul se-mpletește,
Printre dantele de perdele lungi și de gheață ața
Iar la pas printre agrișe nimfele cu coc de soc
Se învârt într-un delir, și goruni sălbatici, nudul
Le-nfășoară; eu mă duc cu gândul bun la bărbatul cu păr sur,
Vulturul cu ochi de ghindă șterge taine c-o secundă,
Sculptorul, mâini de lămâi ca o daltă-i temătoare.
Albăstrii sunt clipele, din icoane cad batiste ori petale,
Unde ești bărbat de stele, pe ce mare rătăcești?
Ca să vin cu bărcile și pe plute să plutesc,
Gâtul tău ca o cămașă fie-mi haină peste noapte.
Stau la umbră cu șoptiri și apusuri violete,
În fereastră bate luna să-i deschid aș vrea să pot,
Dar un tremurat de gleznă ba mă clătină,
Ba se-nchină încet, ușor, simfonie ancestrală,
infinit e dansul meu.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.