Vinovată de nici o vină
Adăugat de: Agafia

Îi simți prezența, în pat, la spatele ei. O respirație rece îi înfiora ceafa. Brațul bărbatului o cuprinse și o trase spre el. Un șarpe urca de la glezne spre coapse și apoi spre sâni. Întoarse capul, “Nu te vreau” șopti ea. Bărbatul o privea cu o umbră de zâmbet.Părea că doar buzele îl schițau, în timp ce fața își dilua conturul până când devenea un nor de ceață. Doar ochii jumătate lumină, jumătate întuneric se distingeau tot mai clar. Vedea cum se scufundă în ei ca într-o mlastină. Ar fi vrut să se desprindă, dar tălpile i se afundau tot mai mult, în timp ce brațele păreau a se lungi, transparente spre lumină. “Nu te vreau.”. Conștientiza că este doar un vis și totuși nu se putea desprinde. Ceața o încleșta și cobora în ea prin fiecare por provocându-i o stare confuză. Cineva sau ceva o trase afară. Ioana se văzu într-un amfiteatru. De o parte, toți ai ei, cei duși, de altă parte cei rămăși. Atât de puțini erau aceștia din urmă. O vină cuplită, fără nici un temei descifrabil, creștea în ea otrăvindu-i sufletul, ca apoi să se transforme într-o durere fizică. Umbre și chemări șoptite veneau din toate părțile. Femeia se trezii speriată.” Ce prostie! Un coșmar să mă sperie în așa hal!” Totuși nu putea să-și înfrângă teama și sentimentul de vinovăție.
Încercă să adoarmă. Simți întunericul cum se lasă greu ca o marmură neagră peste ea, în ea. Deschise buzele ca și cum ar fi vrut să-l rupă cu dinții, să-l mistuie. Cu fiecare înghițitură sufocarea creștea. Rămasă cumva blocată în starea aceea dintre veghe și somn, cu ochii minții, începu să adune imagini și cuvinte fără a reuși să le stăvilească și ordoneze curgerea. Un vis avut cu ani în urmă, uitat aproape, începu să se deruleze cu atâta claritate, încât abia reușea să mențină granița dintre real și ireal. Nu credea în vise, totuși câte unul îi rămânea în memorie zile după zile, obsesiv. Să tot fi fost 3-4 de acest fel. Așa se întâmplase și cu acesta. Nu-l luase în seamă atunci.

O femeie - să fi fost femeie sau doar un trup fără trup sub faldurile negre?- o față fără chip intrase în camera, cenusie, goală.Era si nu era dormitorul lor, lipsit de orce mobilier.Speriată, încerca să o alunge cu o mătură. De ce cu o mătură, de unde aparuse mătura!? Zâmbi,“ O matură!”. În spatele ei, el. Femeia sau ce o fi fost, își întindea brațele ca niște crengi negre, uscate, ramificate, pe lângă ea și începea să-l învăluie. S-a întoars spre el. Stătea acolo fără să încerce să se scape.” Las-o!” l-a auzit spunând.
***
Ultimele săptămâni fuseseră un calvar. Încerca să le uite dar ele reveneau încărcate de vină parcă din ce în ce mai mult. Atâtea întrebări care începeau invariabil cu “dacă” și care se arătau mereu nemulțumite de răspuns, se zbăteau în mintea ei. Se rugase să moară. Îi așteptase sfârșitul dorindu-l mai grabnic.” Gata, nu mai este mult” își spunea în gând urmărindu-i respirația, zbaterea venei de la gât. Când revenea un alt moment de acalmie, simțea o furie împotriva a tot ce o înconjura. Ar fi lovit, ar fi spart… Cu greu își domolea pornirea, într-o rugă,” Doamne, fă într-un fel sau altul, să nu se mai chinuie!” Cine să nu se mai chinuie el sau ea? În zilele și nopțile de veghe epuizantă, începuse să plănuiască un viitor fără el.Ziua morții, a înmormântării, acelea refuza să le vădă, cum vor fi cum le va trece. Posibil ca în mintea ei să se fi născut nu imaginea morții lui ci a unei absențe mai îndelungate, a unui viitor fără el, limitat în timp, atât cât era necesar să-și revină din epuizare. “Am să mai arunc din “fiarele” lui, a umplut casa cu ele și nici măcar nu le mai folosește de ani buni”
Timpul tocise legătura dintre ei sau, mai bine zis, așezase relația lor pe alte coordonate. Fiecare cu camera lui, fiecare cu tabieturile lui. Această separare era doar de suprafață, ei într-un fel sau altul rămăseseră legați, dependenți unul de altul.Pensionari, aveau acum libertatea orelor petrecute doar cu ei înșiși cu plăcerile minore, neglijate în goana de a strânge, de a face, de a avea. Focul tinereții se transformase cu timpul într-o iubire blândă, în obișnuință, în tovărășie. Învățaseră să se accepte în toate, chiar dacă uneori mici nemulțumiri își scoteau colții și începea o ceartă curând sfârșită prin concluzia unuia sau altui că era inutil să mai continue.În final nu se mai știa bine cine și ce a vrut.
Își aminti cât de nemulțumită a fost în sinea ei când o vecină venită în vizită îi spusese că nu moare încă, o mai duce câteva săptămâni. Ce o fi crezut despre ea când s-a apucat cu atâta vehemență să o contrazică.”De unde știi tu? Moare, nu mai are mult.” Afirmația vecinei, care dorise să-i mai dea speranțe nu făcuse altceva decât s-o înfurie. Dorea sa moară.
***
-Ce faci cu hainele mele?
Femeia tresări speriată. Se afla deja după înmormântare? Nu, el încă zăcea în pat. Nu vorbise nu mâncase de 2 zile. Șoptea din când în când ”apă”, fără să deschidă ochii. Atunci când și de ce se apucase să-i selecteze hainele? Ce va da la 3 zile, la 6 luni, la un an…
-Nimic, fac ordine în șifonier, nu am mai făcut de mult.
-Crezi că am să mor.
-Da, după o mică pauză, uimită de duritatea răspunsului ei, completă:
-Toată lumea moare .
- Ionel
- Ce-i cu Ionel?
- A spus că vine. Trebuie să ne întâlnim.
-Cu Ionel? Femeia îl privea mirată.
-Du-te și spunei să vină!
Ionel era mort de patru ani. În sufletul ei urlau cuvintele” E mort, curând mori și tu”. “ Își înfrânse pornirea de a-i striga asta. Până unde putea să se întindă cruzimea ei născută din dorința de a vedea totul sfârșit?
- Te rog, sună-l pe Ionel!
- L-am sunat, dar nu răspunde.
-Da-mi mie telefonul! Îl sun eu.
Femeia îi puse telefonul în mână. Bărbatul îl scapă și căzu în aceeași stare în care zăcea de la un timp, cu palide moment de trezire. Buzele și degetele de la mâini începuseră să se învinețească. Îi aprinse o lumânare. De fapt, de aproape zece zile, undeva, ascunsă de privirea lui, veghea o candelă. Îi luă mâna înfiorată de răceala mâinii sau poate a ei. Nu era capabilă să simtă nici o durere ci doar o stare de nepăsare punctată cu sentimentul eliberării.
***
La moartea bărbatului Ioana nu a plâns, nu i s-au umezit ochii. Privea totul senină de parcă nu ar fi fost vorba de al ei. Și l-a spălat și îmbrăcat singură. Se învârtea printre cei veniți ca și cum prezența ei acolo nu avea nimic de a face cu cel dus. Nu-și aducea aminte cine dirijase totul, se pare că ea. Imaginile se șterseseră din mintea ei. Asculta calmă glumele și discuțiile celor veniți la priveghi, uneori se trezea zâmbind sau râzând la câte o vorbă sau alta. Moartea pentru mulți din cei veniți, nu este altceva de cât un prilej de reîntâlnire, de schimbat opinii privind una sau alta, de depănat amintiri. Dacă aceste amintiri ar fi fost cu cel dus…dar nu, el încetase să mai fie, nu doar aici, ci și în memoria celor veniți să-și ia la revedere… vorba vine. Când moare unul trecut mult de a două și chiar a treia tinerețe, durerea nu este aceeași nici pentru cei ai lui ca atunci când se stinge un tânăr. Bătrânul și-a împlinit menirea. Oare pentru mort erau acolo majoritatea sau pentru cei rămăși? Nu cădea bine să nu participe. O să bârfească lumea. Coroanele, unele destul de costisitoare aveau în ele o doză de orgoliu. Îl vedeai pe câte unul cum le cântărește cu privirea să vădă dacă nu cumva a lui est prea urâtă.
Pe Ioana o amuzase mereu ce vedea scris pe o panglică sau alta: “ Regrete eterne” cum poți să regreți etern moartea cuiva când tu nu ești etern? “Sincere condoleanțe”, cui îi spui asta, coroana este pentru cel mort sau penru cel viu.? “Nu te vom uită niciodată”, care niciodată? Chiar și cuvintele spuse de preot “ Pomenirea lui din neam în neam în vecii vecilor”, parcă mai cunoștea sau aflase ea cine a fost cutare sau cutare din neam. Un nume. Uneori nici pe cei trăitori în timp cu tine nu ți mai aminteșți bine. Aducerile aminte mai frumoase par, mai încărcate de imaginație, cu cât se depărtează în timp.Locuiesc, poate, o vreme în memoria celor care îl cunoscuseră. Cât? Depinde… ca apoi să devină poveșți îngropate în uitare. Așa și trebuie să fie. De n-ar fi așa…
Comportarea ei năștea priviri încărcate de milă dar și condamnare. Fiecare ce înțelegea din ce vedea.” Nu pot să vă ofer un spectacol al durerii, acum nu", le-ar fi strigat, orbită, înverșunată de tot ce adunase în ea, zile și săptămâni de chin și așteptare. Se răzbuna. Pe cine? "Mâine, ce va fi mâine, poate pustiul." Tot ce simțea era eliberarea.
Când l-au coborât în groapă, Ioana, abia atunci parcă, a înțeles ce se întâmplă. S-a uitat lung la sicriu și a șoptit ca pentru ea.” Să mă ierte Dumnezeu, să mă ierți și tu.”
Primele două -trei zile după înmormântare s-au scurs pentru Ioana în aceeași stare de eliberare și împăcare. Câteva rude, venite mai de departe, rămăseseră încă acolo, să o ajute ziceau, dar mai degrabă să-și viziteze cunoscuții, să revadă locurile pe unde nu mai călcaseră de atâta vreme. Părea că cel dus nu fusese niciodată, nimic nu se schimbase pentru ei, doar pentru ea. Încetul cu încetul se regăsea, absența lui devenea prezență în tot ce o înconjura.
Ioana, cea care atunci când îl veghea își făcea planuri de viitor acum căzuse într-o stare de delăsare totală, mânca doar când foamea nu o mai ierta, zăcea toată ziua fără să încerce să facă ceva.Ii era frica sa se culce Bântuia nopțile prin casă până cand răpusă adormea pe marginea patului cu lumina aprinsă. Numai în camera în care murise el nu avea puterea să intre. Când trecea pe lângă ușă i se părea că aude ultimul lui strigat. Durere sau chemare fusese? Și atunci șoptea “Iartă-mă.” Nu dorul o măcina, în mintea ei moartea lui nu prinsese conținut.Sentimentul de vină urca în gândul ei, noaptea. Îi măcina somnul, îi bântuia insomnia. Deschidea ochiul zilei cu mânie de parcă nu ar fi vrut să iasă din acea stare, din care totuși se zbătea să scape.
Oamenii o vedeau zilnic, luând drumul spre cimitir.
-Prea exagerează cu dusul la cimitir. Doar ei i-o fi murit bărbatul!? Morțiii cu morțiii, viii cu viii. Floricăi i-a murit băiatul și omul în accident și uite, trăiește, și încă bine.
-Florica! Ce-mi zici de Floarea, nici nu au putrezit bine și s-a și măritat. Nici doliu nu a prea purtat.
-Gură lumii. Nu a fost de ajuns un an? Doliu…doliu nu este în haine. Să-mi afișez durerea, sau să o mimez, să fac pe plac lumii. Pare că nefericirea, suferința unuia crește mulțumirea de a se ști ei bine, de a avea ocazia să-și arate mărinimia, bunătatea prin câteva cuvinte de milă sau îmbărbătare spuse de complezență. Tu de ce nu te recăsătoresti?
- Eu să mă recăsătoresc!? Cine să ajute copiii? Stau cu băiatul să am grijă de nepot.
- Întreab-o pe nora ta, ce preferă să stai cu ei sau să te recăsătoresti?
- Cu ce-i deranjez eu? Îi ajut.
- Îi ajuți, așa este, dar revin la asta, întreab-o pe nora ta.Cum tu te plângi că nu a făcut aia sau a făcut aia, așa face și ea. Tinerețea cu bătrânețea nu se prea îngăduie.
-Dacă nu-s acum lângă ei, cine va fi lângă mine când nu voi mai putea?
-Lângă ei dar nu cu ei. Cât despre cine te va îngriji…Îți aminteșți când ai fost nevoită să-l ei pe tatăl tău la tine ce spuneai? Cât de frustrată te simțeai. Tot ritualul tău de viață se schimbase. Te plângeai că ești legată de mâini și de picioare. Nemulțumirea îți rabufnea când și când în tonul vocii când povesteai, deși o făceai cu un pic de ironie, de toanele moșului. Ai fi dorit în sinea ta să scapi, să-l duci undeva. Vedeai mai mult în el bătrânul neputincios, nu tatăl. Nu poți să negi. L-ai fi dus la o casă de bătrâni dacă nu ti-ar fi fost teamă de ce va zice unul sau altul.
-Nu te înțeleg. Asta este. Fiecăruia ne vine rândul să avem grijă de un bătrân, să fim îngrijiți.
-Ce vreau să spun este că ar fi foarte bine să ne schimbăm privind teama asta de a ajunge într-o casă de bătrâni. Așa nu vom deranja pe cei de lângă noi, nu le vom mânca din timp, din viață.
-Ce să faci acolo? Să te trezești singur, să nu ai cu cine schimba o vorbă?
-Greșit! Ai vorbit prea mult cu tatăl tău când era la tine? Cred că doar strictul necesar: Ți-e foame?, Vrei asta? Cum te simți? Ți-ai luat medicamentele?
-Nu aveam timp. Cât despre case de bătrâni, știi bine cât costă și cât de greu găsești un loc și cât de mizere sunt unele.
-Asta așa este. Ar trebui să se facă mai mult pentru ei…și pentru tineri e un bine dacă știu că părinții sunt…
-Ne întâlnim duminică la o cafea?
-Mai vorbim.
***

Zilele treceau, Ioana se adâncea tot mai mult în tăcere și delăsare. Deși nu fusese o bisericoasă acum nu lipsea de la nicio slujbă. Femeia se topea. Câte o vecină îi mai călca pragul, uneori, din ce în ce mai rar. Fiecare trăiau în colțul lor de viață și nu doreau să-și tulbure pacea cu dureile alteia. Durerea ei, în subconștient le transmitea o frică de a nu fi fost ele în locul ei, de a nu fie ele în locul ei.
De fapt rărirea prietenilor începuse din momentul în care i se inbolnavise soțul, cu ceva ani în urmă, când se aflase că nu e cale de vindecare. În primele luni mai veneau să-i întrebe de sanatate, mai dădeau un telefon. În saptamanile în care aștepta moartea nu trecuse aproape nimeni. Ce rost avea să-și consume timpul într-o casă a tristeții? Câte mese câte întruniri vesele avuseseră loc aici! Acum toate erau nimic, fiecare cu ale lui. Nu-i mai spărgea aproape nimeni singurătatea. Poate ar fi venit mai des una sau alta dar starea Ioanei le dădea o senzație amară, plecau de la ea tulburate.
-Să ți arăt fotografia ,o ridica de pe masă spre ochii vecine care o vizita în speranța de a schimba câteva vorbe cu ea, despre una despre alta, așa cum o făceau în zilele bune când căutau un moment de ieșire din rutină.
- Mi-ai arătat-o de nu știu câte ori, de fiecare dată când vin. Ioana, revino-ți femeie! Ai ajuns a muri. Gata!
- N-ați mai trecut pe la mine nici tu, nici Petria”
-N-am prea avut timp”
-Bine
-Și dacă trec, îmi face rău să te văd așa. Tu de ce nu vi?
Ioana nu-i răspunse imediat. Ce să-i spună? Ele erau cu rostul și bărbații lor, ea nu mai avea pe nimeni, copii nu avusese.
- Poate am să vin când mă mai eliberez din treabă.
-Ce treabă ai? Să mă vait eu de treabă că am bărbat și nepoți de crescut” zise femeia fără a realiza cât de adânc lovise în rana Ioanei. Se lăsă tăcerea. .Femeile nu mai găseau ce să-și spun. Înainte aveau așa de mult de împărțit. Se simțeau bine împreună
-L-am omorât, se auzi șoptinând Ioana ca și cum ar fi uitat cu cine vorbește, ca și cum și-ar fi spus ei.
-Pe cine?
Ioana tresări și nu răspunse.
-Pe cine ai omorât?
- Pe cine, pe cine, pe nimeni.
-Nu e de discutat cu tine astăzi. Vin altădată. Nu te înțeleg. Dacă nu-ți revi nu o să mai vin.
-Treaba ta
***
Zilele s-au scurs una după alta. Ioana parcă disparuse. Într-o zi de pomenire a morților au găsit-o zăcând lângă un mormânt în alt capăt de cimitir, departe de locul unde-i zăcea omul.
-O fi rătăcit drumul, iar a venit înainte de a se lumina.
Au trezit-o cu greu. A mers pe picioarele ei acasă, pășea ca prin vis fără a scoate nici un cuvânt. Degeaba încercau să afle ce s-a întâmplat.
După câteva zile, când a trecut Petria pe la ea, a găsit-o pe marginea patului unde-i murise bărbatul, pendulând în față și înapoi, cu ochii pironiți pe o haină a lui rămasă acolo, pe spătarul unui scaun.Pe masă, în bucătărie, o farfurie cu mâncare mucegăită. Ioana nu mai era, era… Dacă o ridicai, rămânea așa împietrită, dacă o așezai, stătea acolo și își reîncepea pendularea. Erau zile, din ce în ce mai rare când părea că și-a revenit. O vedeai așa cum era ea în timpurile lor bune, ca apoi iar să se întoarcă la starea aceea Sentimentul vinovăției o pierduse. Era vinovată de nici o vină.