Pe drumul meu am întâlnit seninul mângâiat de soare,
Copaci cu frunțile in cer, sub care murmurau izvoare.
Pașeam ca-n vis, printre livezi ce își purtau cu drag veșmântul
De verde viu și rod bogat ce fericea întreg pământul.
N-am pregetat să mă opresc, să-mi plec cu pioșie față
Și să admir, să mulțumesc de tot ce îmi oferă viața.
Doar un popas, pe un tărâm în care nu există ură,
Nici căi cu bolovani și spini, doar aurul ales din zgură.
Și oameni minunați și buni, cu haine albe și curate,
Purtând pe brațe flori de câmp și suflete nevinovate.
Rămân aici! am spus încet, cu teamă, parcă și sfială,
E casa mea din veșnicii și nu am nicio îndoială!
Dar, m-am trezit, iar visul meu s-a spulberat într-o secundă.
Eram pe-același lut bolnav cu-o lume tristă și imundă.
vezi mai multe poezii de: Florina Emilia Pîncotan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.