Ziua, aproape, a trecut, şi nu te-am întâlnit
Pe lângă scara ta mă port, cu ochii către geam;
Sunt precum un stâlp căzut, de neguri împărţit,
Și treptele ce mă dărâmă, odinioară le urcam.
Și mă sfâșie pereţii, ce cu mâna i-am scobit,
Când de dor fremăta lungul vis de revedere,
Căci cu-a ta voluptate, l-a mea inim-ai răzbit,
A te da putând nicicum, gândurilor efemere.
Și cum gangul indiscret, de lumină ni-l privam,
Cu patos înmuiam scoarța buzelor nervoase;
Ah, cum pentr-o mângâiere ș-oboselile răbdam,
Străzile bătând întruna, prin nopțile ploioase!
Iar de cum mă-ncălecai, și auzu-mi se pierdea,
Abia m-ai deslușit prin viscolul sudorii grele.
A dragostei convulsie, pe-ntregime mă prindea,
Înaripând cu-al tău alint, larva fericirii mele.
Ziua, aproape, a trecut, și însăși amorțirea doare.
Pe după urma ta mă port, și-s viu, și mort, și nu-s.
De-al lui braț ajunsă ești, și-ochii-i umpli de visare,
Când eu singurătății-mi, de valu-i rece mă las dus.
vezi mai multe poezii de: florinpaun
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.