Ziua în care voi învăța să tac
Adăugat de: Gabriela Mimi Boroianu

Ziua în care voi învăța să tac
(Fragment)

Toamnă... cu fior de renunțare sărutând frunze. Lacrimi de cer pe aripi de cocori... e timpul plecărilor.

O zare tristă mă învăluie în privirea ei laptoasă, aleea e acoperită de frunze iar pașii mei le strivesc ca pe niște doruri ce le vroiam demult uitate...
Mă-ntreb de câte ori mi-au numărat trecerile, copacii ce veghează aleea?
De câte ori mi-au numărat venirile și plecările într-un vis fără viitor de care mă agățam cu disperarea unui dependent?
Mă întreb de ce am lăsat viața să treacă pe lângă mine și m-am ancorat într-o poveste fără final, suspendată între un ieri și un mâine, prezent cu repetiție, drum ce duce către nicăieri...
Privesc cerul printre capetele aplecate ale teilor ce mă privesc dezaprobator legănându-şi crengile în vântul toamnei. E cenușiu ca sufletul meu...
Cum am ajuns aici? De ce nu m'am oprit mai de mult să caut o altă cărare?
Cerul își picură tristețile în ochii mei obosiți de resemnare. Unde ești primăvară a sufletului meu? Unde s-a ascuns râsul zglobiu al copilăriei gâlgâind ca un izvor sub soarele primăverii?
Tăcerile mă învăluie în ruginiul toamnei ce se înstăpânește în mine lăsând în atâtea întrebări fără răspuns.
De câte ori mi-au plâns urmele, pașii pierduți inutil pe drumul către tine? Am fost acolo, de câte ori m-ai strigat, indiferent că a fost noapte sau zi, vară sau iarnă. Nu a contat la ce-am renunțat doar ca să-ți fiu alături.
Glasul meu s-a stins însă, strigându-te... Niciodată nu l-ai auzit cu adevărat și atunci când ai făcut-o a trebuit să înfrunt furtuna ridicată de atâtea alte lucruri importante pentru tine.
Nu am avut niciodată cu adevărat un loc al meu în viața ta. Am fost doar umărul pe care te-ai sprijinit să te ridici... Pe care ți-ai plâns deziluziile, am fost brațele în care ți-ai ascuns spaimele și durerile, mâna care ți-a alinat respingerile și singurătățile... Am fost eu, cea care te-a acceptat așa cum ai fost dar tu nu mai văzut niciodată așa cum sunt... Am renunțat și am pierdut mult doar ca să-ți stau alături... m-am pierdut pe mine încât azi privesc oglinda și nu mă recunosc... Nu mai știu cine sunt și ce caut lângă tine...
E toamnă... e toamnă în sufletul meu iar amintirile se scutură rând pe rând în vântul schimbării ce s-a stârnit în mine. Te iubesc dar... nu-mi mai este de-ajuns.
Tu nu-mi vei recunoaște niciodată locul pe care îl am în viața ta. Iar visurile noastre... de fapt noi n-am avut un vis al nostru. Au fost doar visurile tale cele care au contat. Visurile mele, cuvântul meu... întotdeauna mi-ai zis să tac și am tăcut. Azi... azi nu mai știu să-ți mai vorbesc și nici nu mai simt nevoia să o fac.
Mă desprind de tine câte puțin în fiecare zi căutându-mi un rost pe care lângă tine nu-l mai găsesc.
Aripile mele se deschid de dorul zborului, avide iar ochii mei caută mai departe de chipul tău. Nevoia de mine mă împinge la drum. Vreau să mă regăsesc...
În ziua în care voi învăța să tac vei înțelege cât de singur ești dar voi fi departe atunci zburând spre alte orizonturi... căutând un alt drum pe care să-mi așez urmele...

de Gabriela Mimi Boroianu
23.09.2015