În nemișcare stau în fața pânzei.
Doar inima dă pasul înapoi,
Cuvintele, prin gânduri, zboară-n roi,
Mânate de filosofia frunzei,
Cu dogme între îngeri și strigoi.
Sunt pictorul, modelul, privitorul,
În Edenul cu vii sclipiri de iad,
Sunt duhul ce mă zdruncină, să cad
Și-mi colorează cu-ndrăzneală zborul,
Ca cel mai nebunatic camarad.
Mi-e teamă de-nserare? Nu, de mine,
De pacostea de-a deveni tablou -
Balans de la-ntuneric de ghetou,
La soarele din tot ce se cuvine,
Cu întrebarea: demon sau erou?
Simt, uneori, la tâmplele plăcerii,
Cum Lordul Henry se-apropie prea mult
Și-mi trece mintea-n hăul lui ocult
Din aburii năstrușnici ai puterii,
Ca lira aparenței s-o ascult.
Atuncea smulg din mine adevărul
Și iar mi-l pun în fiece atom
Ca pe-o sămânță-n cald cernoziom,
Mi-l însușesc cum mușcă Eva mărul,
Să cadă în păcatul de-a fi om.
Ce m-ar opri, spre sensurile firii,
Să nu-mi retrag din pânză ce-i al meu
Și, c-un azur din ochi de Dumnezeu,
Să mâzgălesc portretele măririi,
În libertatea de-a rămâne... Eu?
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.