Un gând ce vrea să se povestească.
În basmul albului de tuberoze,
Se-insinuează singurul galop -
Al vântului prin ochiul de ciclop
Din fruntea unei noi metamorfoze,
Te caut, Doamne,-n ora rugăciunii
Cu tot izvorul limpede din mine,
Cu lutul brazdei care mă conține
Și cu dorința de-a mă da minunii
Această vară s-a-înecat în ploaie,
Sătulă de prea marele deșert —
Înfuriat de vânturi sau inert —
Din clipa lenevită și greoaie.
O, Timpule, ce crud ai frânt lumina
Acelora ce-și pun pe ochi coroane –
Ruine care-și născocesc grădina
Ridicolă, a unor vremuri vane,
Mă strigă veșnicia, cu nins tăciune-n gene
Și-alerg să mă supună, furându-i un minut
Pe care mi-l strecoară cu bucurie-n vene,
Să îmi omoare bezna din traiul meu de lut.
Cuvintele-s alaiuri prea puține,
Să-ntâmpine-ntrebări răscolitoare,
Pe unde,-n duh, dumnezeescul moare,
Pentru-a renaște în tăceri divine.
Un vânt hain întrece samovarul
În șuierat, prin noaptea de tăciune.
Icoane-ngenuncheate-n rugăciune
Aduc odăii pacea și altarul,
Își imagina că a știut cândva
cum se ține o inimă deschisă între palme.
Da, ca pe o pasăre fragilă
care trebuia speriată.
Din vălurirea ponticelor ape,
Se-nalță respirații infinite
Spre-oglinda cu sclipiri nemărginite
A cerului. Și pare să-l îngroape
De ce-am mai căuta răspunsuri?
Cineva a ales să le înșire pe toate
ca pe mărgelele unei zeițe uitate