traducere de Miron Radu Paraschivescu, volumul de poezii "Mickiewicz", editura Tineretului, 1959
O, voi, contemporanii cu-ai Litvei mândri cneji,
Copaci de prin Ponara, Şwitez şi Bialovej,
Ce umbra v-aţi zvârlit-o prin codrii Cuşelov,
Pe fruntea-ncoronată a marelui Mindov
Şi-a groaznicului Vitens, precum odinioare
Pe marele Ghedimin, ce-n culmile ponare
Mergând ca să vâneze, la foc dormi pe-o blană
De urs, vrăjit de dulcea cântare lituană
A marelui Lizdeico ce-n pâlnia urechii
Cu şopot îl furase ca murmurul Vileichii
Şi-al Viliei, a cărei mândreţe îi răpise,
Iar el văzu atuncea un lup de fier în vise.
Şi-apoi, când din adâncul lui somn s-a fost sculat,
Yidi, oraşul Vilno ce este-nconjurat
Din fiecare parte de codrii seculari
Cum lupul între zimbrii şi alte fiare mari.
Ca-n Roma din lupoaică, din Vilno au crescut
Cu fiii lor, şi Olghierud, precum şi Cheistut,
Vestiţi în bătălie ca şi în vânătoare,
La fel ştiind duşmanul şi fiara să doboare.
Lituaniei, prin veacuri ăst vis avea să-i spună
Că fierul şi pădurile-I trebuie întruna.
..
Pădurile! În ele venise la vânat
Un ultim crai ce şlicul lui Vitold l-a purtat,
Un ultim iaghellonic, de faimă luptător
Şi-al Litvei cel din urmă monarc şi vânător.
Copaci ai ţării mele! Când cerul o să vrea
Din nou să vin acasă, mă-ntreb, v-oi revedea
Pe voi, bătrâni prieteni? Mai sunteţi oare vii?
Ades mă căţărasem pe voi cu alţi copii;
Trăieşte oare Baublis, giganticul stejar
Adânc vrâstat cu brazde pe trunchiu-i secular
La care doişpe oameni puteau, ca şi-ntr-o casă
De oaspeţi primitoare, să stea-nşiraţi la masă?
A lui Mendog dumbravă-i mereu înfloritoare?
Şi-acolo, în Ucraina, trăieşte încă oare
La Holovini, de pază stând casei drept în faţă
Pe malul Rosei, teiul cu deasa lui verdeaţă,
De pot juca-n pereche sub umbra lui cernută,
O sută numai tineri, şi fete înco sută?
.
Copaci ai ţării mele! Pe câţi din voi, pe an,
Vă taie negustorul sau alt topor duşman,
De n-au nici cântareţii pădurii adăpost,
Nici barzii, căror umbrele voastre dragi le-au fost
Ca păsării? Căci teiul lui Ian din Cearnoles
Foşnise nu o dată în stilul său ales,
Şi ce minuni nu scoase cazacul cântăreţ,
Goşcinschi, ascultându-şi stejarul vorbăreţ!
Copaci ai ţării mele! Iertare vă cer iarăşi
Că, slab în vânătoare, fugind de-ai mei tovarăşi
Cu glume zgomotoase, în calma voastră pace
Vânam atâtea gânduri în loc de dobitoace
Şi-n codrul cel sălbatic, uitând de vânătoare,
Şedeam întins pe tufe de iarbă la răcoare!
În juru-mi, ca argintul, cu fire-ncărunţite,
Bătrânul muşchi, în roşu pătat, cu fragi strivite;
Tufişe, mai departe, stau rumene pe deal,
Măceşi având podoabă mii perle de coral;
În preajmă, întuneric, iar crengi din pomii groşi
Deasupră-mi atârnate, nori verzi păreau, şi joşi;
Departe, uraganul spre ceruri, bolta largă,
Cu gemete, cu urlet şi şuier, da s-o spargă.
Ce larmă- ngrozitoare, ciudată! Ca şi când
Vuita întreaga mare pe capu-mi atîrnând.
Pe jos, păreau căzute oraşe în ruină:
Aci, se răsturnase un fag ce, din ţărână,
Asemeni unui mare schelet, părea ţâşnit;
De el, coloane frânte ce parcă s-au proptit
De-un zid, stau rezemate mari trunchiuri rămuroase
Pe care putregaiul jumate le mâncase,
Dar cărora verdeaţa un gard le-a împletit;
Dincoace-n adâncime, e groaznic de privit:
Pe-acolo-şi au sălaşul ai codrului stăpâni,
Şi lupul sur, şi ursul, şi mari sălbăticiuni;
În pragul lor se vede un vraf de oseminte
Neroase pîn la capăt de oaspeţi fără minte.
Prin ierburi şi prin frunze ţâşnesc, din vreme-n vreme,
A cerbului mari coarne-n fântâni arteziene,
Dar piere printre arbori cea galbenă jivină,
Ca-n codru când apune o rază de lumină.
E iarăşi pace-n vale. În brad, ciocănitoarea
Lovi cu ciocul, zboară mai sus, apoi dispare,
Se-ascunde, dar o clipă n-a stat din ciocănit
Ca şi-un copil ce strigă să-l prinzi când s-a pitit.
Stă veveriţa-n preajmă, o nucă vrând să roadă
Şi-o ţine-ntre lăbuţe; pe ochi, un moţ din coadă
Îi spânzură ca pana-n căciula de husar
Şi-aşa, sub el ascunsă, priveşte-n juru-i, dar
Pe oaspeţi observându-i, deodată sprinten sare,
De parcă e măiastra pădurii dansatoare,
Din pom în pom întruna, ca fulgerul ţâşnind
Şi-n scorbura ascunsă a unuia pierind,
Ca o driadă-ntoarsă-n copacul fermecat.
Din nou e pace.
Însă, un ram s-a scuturat
Şi iată că din tufa de zmeură deodată,
Ca zmeura de roşu, ţâşni un chip de fată:
Era culegătoarea de fragi şi de alune;
Ca buzele-i de roşii, ea fragii-n coş îi pune,
Un tânăr lângă dânsa alunii îi apleacă,
Pe care fata-i prinde din zbor, când vrea să treacă
Deodată, i-auzi cornul şi-al câinilor lătrat!
Ghicind că vânătorul de ei i-apropiat,
Sub ramurile dese, de zvonuri fremătând,
Ca zeii cei silveştri, privirilor se-ascund.
Ce pas călcă prin codrii lituanici până-n fund,
Chiar până şi-n desişul din miezul lor umblând?
Pescarul fundul mării la ţărm îl ştie, doară;
La fel şi vânătorul ce codru-l înconjoară
Pe margini, îi cunoaşte doar chipul din afară,
Ci n-ar putea în taina din miezul lui pătrunde;
Doar fabula sau basmul, de-l ştie ce ascunde.
Desişuri de-ai străbate, umblând în vânătoare,
Îţi scoate-n cale codrul un val de stăvilare
Din mari buşteni, din trunchiuri şi vreascuri grămădite,
În mușchiuri şi în ierburi stufoase împletite,
Păzite de băltoace, zăpoare şi puhoaie
Prin care se ridică în cârduri muşuroaie
Şi pânze de păianjeni, şi roiuri de viespare
Sau vezi lăsate urme, pe jos, de târâtoare.
Curaju-ţi fără seamăn de-a-nvins acestea toate,
Alt rând de mari primejdii în cale ţi se-abate:
Cum lupul prin bârloguri la orice pas se-aţine,
Vezi mlaştini pe jumate cu dese ierburi pline,
Şi-adânci că până-n funduri, de om nu-s cercetate
(Că dracii-şi au acolo sălaşul, se prea poate!)
Cu pete de rugină li-i apa-nsângerată,
Cu aburi şi miasme lăuntrice-mbibată,
Că toţi copacii care-mprejurul ei trăiesc
Îşi pierd întreg frunzişul, de coajă năpârlesc;
Golaşi, cu viermi întrânşii, betegi, piperniciţi,
Cu crengile căzute, de muşchiuri năpădiţi,
Cu trunchiuri cocoşate, cu bărbi şi cu mustăţi,
Hidos împodobindu-I ciuperce şi bureţi,
La mal, în jurul bălţii, pe vine, fiecare,
Îţi par că sunt o ceată de negre vrăjitoare
Ce stau la foc în jurul cazanului, în care
Au pus un mort să-l fiarbă, în loc de-nmormîntare.
Un pas nici nu poţi face de mlaştini mai departe,
Zadarnic ţi-arunci ochii în fiecare parte,
Că totul peste ele-nvelit e într-un nor
De ceaţa, care suie mereu din fundul lor.
Iar dincolo de ceţuri (ca-n basme populare),
Un alt ţinut se-ntinde, frumos nevoie mare:
E ţara stăpînită de plante şi de fiare.
Acolo sunt grăunţe de pomi şi bălării
Ce poartă-n lumea-ntreagă aceste seminţii;
Cum Noe-şi luase-n arcă din orice neam de fiare,
Acolo de prăsilă-şi păstreză fiecare.
La mijloc chiar (se zice) şi-au curţile lor mari
Şi Ursul, ca şi Zimbrul, ai codrilor Chezari.
Le stau în preajmă: Râsul cu ochi iscoditori
Ca şi Gămanul lacom, ce-s ageri dregători;
Iar mai departe, nobili, vasali şi credincioşi,
Sunt Lupii cu Elanii şi Cerbii rămuroşi.
Sălbatici Şoimi şi Vulturi deasupra lor rotesc;
Aceştia din pomana stăpânilor trăiesc
În slujba lor de paznici pe care-o-ndeplinesc.
Aceste căpetenii de fiare mari, temute,
Ascunse-n miez de codru, de lume nevăzute,
Copiii lor de-aicea-i trimet să locuiască
Spre marginea pădurii, acolo să trăiască.
Doar ele, cu perechea, aici în matca lor
Îşi duc în tihnă viaţa; iar ele nici nu mor
De armă ciopârşite, străpunse de-o rafală,
Ci doar de bătrâneţe sau moarte naturală.
Aici şi-au cimitirul în care vin de-şi lasă
Sau blana, sau penajul, când moartea le apasă,
Când ursul nu mai poate să mestece-n măsele...
traducere de: Miron Radu Paraschivescu
vezi mai multe poezii de: Adam Mickiewicz
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.