Micul Oldman se află în jurul numărării ouălor.
De fiecare dată când contează, un ou este pierdut.
Prietenii mei, nu-i arătați aurul.
În niciun colț
de lume
nu mă pot
pripăși.
Când
îmi va muri
noaptea
și cu ochi străini
Are nevoie de întremare
întunecata mea inimă distrusă.
În crăpăturile noroiase dintre stânci
Prin ampla neliniște a zorilor
Se dezvelesc copacii.
Treziri dureroase.
Dimineață
Are cunună de gânduri proaspete,
Lucește în apa înflorită.
O, grațioase și vesele culori
Ce-amarul stăpânit îl crește
Și îl va îndulci,
Căci soarele avid le va înflori,
La ce bun, ce foloase a urmărit destinul
ivindu-mă, în slăbiciunea mea, poet?
Zadarnic mi-e cuvântul; sunetul lirei mele,
cel mai armonic chiar, e tot înșelător.
Nu spui minciuni, poete. Iar lumea plăsmuita
de tine, adevăr e. Doar coardele de liră
știu care-i adevărul: în toată-această viață
doar ele călăuza cea singură ne sunt:
Progresul e-o zidire măreață – fiecare
o piatră pune; unul o vorba, altul sfaturi,
o faptă celălalt – și zi de zi se-nălța