Când te privești în oglindă,
Gândește-te că ochii ți-am sărutat
Și că eul meu prinde de mine să se desprindă,
Îndată ce te-ai îndepărtat.
Mult mai frumoasă ca o zi
Frumoasă este fata,
Sub cerul liber, orice-ar fi,
N-o pot uita – și gata,
Privighetoarea, de-a plecat,
Se-ntoarce-n primăvară,
Să cânte: multe n-a-nvățat –
Străvechi, dulci cânturi iară.
Stea-nclinată cu sfială,
Lumânare albă, crin,
Arde-n roșie beteală
Harul, când e har divin.
Ies mioare din fâneață,
Ce rămâne-i verde pur.
Dar e-un rai când prinde viață:
Toată-i flori pestrițe-n jur.
Am intrat în pădure
Deci pentru mine,
Și nimic de căutat,
Acesta a fost scopul meu.
Chiar dacă-i cert, tot au dreptate:
Prin cuvânt nu chiar totul se poate,
Și asta-i de la sine-nțeles.
Cuvântu-i evantai! Printre vergele, ades,
Ritmul mult vrăjește prin măsură,
Când talent în versuri vii răsfrânge,
Dar cu scârbă-alungă și cu ură
Goale măști ce nu au sens și sânge.
Cu plăcere m-am lăsat
Prins în mreji de plete,
Cum cu tine s-a-ntâmplat,
O, Hafis, poete.
Se făcea, că fără preget,
Cum pluteam pe Eufrat,