Fereastra, – nu e gest să nu-i
dea sens sau tâlcul unei măști:
tu stai în geam și-i pare-oricui
că meditezi sau că adăști.
Fereastră ești măsura așteptării
ce se-mplinește-adese
când inima din sine-și iese
spre-o altă inimă... Asemeni mării,
Acum, că te-am văzut în rama
ferestrei ultime,-nțeleg
că mi-am băut amaru-ntreg
jucându-mi drama.
Ești miza jocului pe care,
dacă-l câștigi, pierzi tot. – Mereu
slăvit, cum Carolus cel Mare,
ești rege, împărat și zeu,
Etajele visului parcurse de-ascensor
ce, fără larmă,-n sus și-n jos se plimbă:
start lin, o scurtă hală, un ușor
tresalt când pasagerii se-ntreschimbă.
Se cade să te dai
puterilor extreme;
bravura nu se teme
că poți mustrări să ai;
Ce-or fi adus – aveți idee? –
Cei Trei Crai, când a fost să vie...
O pasăre în colivie;
nebănuit de greaua cheie
Ce te faci, Doamne, fără mine?
Ți-s glajă: apa-n ce-ți vei ține?
Și-are să-ncapă vinu-ți – cine,
dacă mă sparg? Sunt lucru-ți bine
Fără smerenie,-i cu putință, oare,
să vezi așa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând și naște-se prin tine?
Ci iar îți văd picioarele, Isuse,
pe care, tinere, ți le-am văzut,
atunci când ți le-am fost spălat, nu făr'
de teamă, încâlcindu-mi-se-n păr: