Iar Ghervazi-nainte cu câţiva paşi de ei
Şi, fără nici o armă, Robac; şi-atunci, tustrei
Au tras ca la comandă-ntr-o clipă din sâneaţă.
Cum iepurele sare ogarilor în faţă,
Aşa sări și ursul; iar capul prăvălindu-l,
Pe cele patru labe, morişcă învârtindu-l,
Din trupu-I plin de sânge, răcni grozav de tare
Şi Contelui căzându-i de-a dura la picioare,
Îl azvârle în ţărână. Şi iar răcnind din foale,
Din nou se mai repede şi cearcă să se scoale,
Când, vifor, peste dânsul pornitu-s-au năvalnic
Şi Strapcinul cel crâncen, şi aprigul Ispravnic.
În clipa ceea, Voischi și-a tras din cingătoare
Pestriţul, răsucitul său corn de de bivol, mare,
Părând un şarpe boa; cu mâinile-adunate
Ducându-şi-l la gură; iar bucile umflate
Balon păreau; şi ochii aprinşi, sticlind de sânge,
Jumate şi-i închide, adânc de pântec suge,
Plămînilor trimite din el cât aer are
Şi cântă: ca un viscol, un duh făr de hotare,
Trimite-n codru cornul adânca lui chemare
Şi muzica, ecoul i-o creşte şi mai tare.
Tăcură vânătorii, uimiţi fără să ştie,
De-adînca, de curata, de ciudata armonie
Bătrânul, care-n codri vestit fu alteori,
Le cântă înc o dată uimind pe vânători.
Umpluse, înviase dumbrăvile adânci,
De parcă slobozise toţi câinii-n ele-atunci,
Vânatul începându-l. În cântec, invocată
Era chiar vânătoarea întreagă, prescurtată.
Întîi, ca o chemare sonoră şi bogată:
Trezirea. Dup aceea, un geamăt după altul:
Sunt câinii care latră şi hăituie vânatul,
Iar tonul tot mai tare răsună când şi când
Ca tunetul: e focul de armă împuşcând.
Tăcu; dar cornu-l ţine la buze, ca şi cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună şi acum.
Iar sună: cornul pare acuma, deformat
Pe buzele lui Voischi: când mic şi când umflat,
Spre-a da fiarei voce: ba lupul, gâtul lung
Părea că-i ursul cu bot căscat urlând,
Ba zimbru-al cărui muget se-mprăştie în vânt.
Tăcu; dar cornu-l ţine la buze, ca şi cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună şi acum.
Şi-a cornului chemare o poartă iar în larg
Stejarului stejarul şi fagul către fag.
Iar sună! Par în cornu-I că zeci de cornuri sună
Şi strigăt de mânie şi-alarma-n el adună,
Şi câini, şi vânătorii, şi fiarele-mpreună
Când, cornul spre înalturi Pan Voischi şi-l repede
Şi-un imn de biruinţă el norilor trimete.
Tăcu; dar cornu-l ţine la buze, ca şi cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună şi acum.
Câţi pomi atâtea cornuri răspund prin codru-n zbor,
Dintr-unu-ntr-altul, parcă trecând din cor în cor;
Mai plină melodia se-ntinse mai departe,
Cu sunete mai line, mai limpezi, mai curate,
Pierind apoi departe, pe-al cerurilor prag!
Lăsând din mână Voischi, acuma, cornu-i drag
Şi dându-i drumul, cornu-i căzu la cingătoare.
Umflat la faţă, Voischi în razele de soare
Sta plin de inspirare, cu ochii către cer,
Şi ultimile tonuri prinzându-le, ce pier.
Atuncea izbucniră, cu miile, ovații,
Aplauze şi larma a mii de exclamaţii.
Se sting încet, iar ochii şi-ndreaptă fiecare
Spre trupul uriaşei, de-abia răpusei fiare.
Zăcea stropit de sânge, de gloanţe ciuruit,
Cu pieptu-n iarba deasă căzut şi încâlcit,
Cu labele din faţă, larg desfăcute-n cruce.
Mai suflă: negrul sânge, pe nări, şiroaie-i curge,
Mai crapă încă ochii, dar capul nu-şi mai mişcă;
Basseţii-aduşi de-acasă de Prezident, îi muşcă
Urechile pe care le ţin ca-n cleşte straşnic,
Trăgând de-o parte Strapcin, de cealaltă, Ispravnic,
Şi din gâtlej cu sete, ei sângele îl sug.
Poruncă dete Voischi să li se vâre-un drug
De fier, printre măsele, spre-a le deschide botul.
Cu paturile puştii, întorc pe faţă hoitul
Jivinei, şi din nou urale, de trei ori
Răsună şi se-nalţă izbindu-se de nori
traducere de: Miron Radu Paraschivescu
vezi mai multe poezii de: Adam Mickiewicz
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.