Adio tu!
Am încercat s-ating o stea cu mâna
S-o port în suflet ca pe o scânteie,
Dar ea s-a stins când îi puneam cununa
Șoptindu-mi tandru, că e și femeie.
Pierdut în rost și-n amăgiri de sine
Mi-am spus atunci cu-n glas de neființă:
Adio tu! Femeie prinsă-n mine
Cu fir de dor și grai de neputință,
De-atunci roiesc doar umbre-n casa nopții
Ca niște cucuvele fără voce,
Se-adună timpul în clepsidra morții
Stingând lumini sălbatic și feroce.
S-au reîntors tăceri în legăminte
Și zborul lor e un vârtej de groază
Nu mai am timp și nici măcar cuvinte
Să caut prin pustiu o nouă oază.
Dispar până și lacrimile ceții
Din multele seninuri fără soare
Adorm în zâmbetele dimineții
Și răzvrătit și plin de resemnare.
În visul meu încă mai pot pătrunde
Prin porți de gând zidite în orbire...
În el și în tăceri mă voi ascunde;
Adio tu! Eu plec spre nemurire.
vezi mai multe poezii de: Stefan Doroftei-Doimaneanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.