Păduri ceţoase-mi cresc mereu în cale
Parcă strângând la veştedul lor sân
Ţărâna-n care timpul mă prăvale
În colţ de văgăună să rămân
Învăluit în lumea mea de vise,
Un nou Aeneas rătăcind pe mare,
Furtună sunt de căi zămislitoare
Izbind în toate porţile închise.
Inima mă-ndeamnă: Spune-i!,
N-o lăsa, crepusculară,
Val spumat pe creasta dunei –
Răzleţire solitară,
Mă bântuie vântoasele de seară...
Cu-o lume-ntredeschisă mă pătrund.
Rătăcitoare-n golul furibund
Mă amăgeşte clipa solitară.
Încins de gânduri mă retrag spre seară
Pe drumuri slugărite de demult.
Eliberat – ca dintr-un vis ocult –
Vântoasele mă prind în horă iară.
Nu-i piatră să nu fie răsturnată,
Nu-i val nedestrămat de câte-un mal!
Lumina ferecată-ntr-un cristal
Sigur, cândva, va fi desferecată.