Plutesc sângerate...
frunze, ca inimi, mâini și săgeți...
Adâncurile bolborosesc tulburate,
luntrea-și vâră botul, sprijinit pe lopeți.
Trestiile molatice
fluieră...
De la o vreme,
soarele, în răsărit,
se teme...
Deodată, stolul gâștelor sălbatice,
unghi greu, fâlfâire pribeagă, înnegrind,
peste toamnă, molatica brumă...
Sfâșie aerul, zbor, măcăitul sugrumă.
Fulgerul puștii coboară fulgi suri-albaștri pe grind.
Închisă, firea se face tăcută,
apa mai tristă, cerul mai luminat;
despletite-n avânt tremurat,
două sălcii se sărută.
vezi mai multe poezii de: Adrian Maniu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.