Am scris în tinerețea mea nebună
Ceva ce se întâmplă-abia acum,
Că voi ieși pe cel din urmă drum,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.
Era făcut din calcar și furtună
Orașu-n care am visat să fug,
Purtând în păr cenușa mea de rug,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.
Vai, podurile peste râu răsună
De-atâta alb halucinant din cer
Și simt că mă topesc în ierbi și pier,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.
Și noaptea mea cu moartea mă cunună,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.
Adrian Păunescu
7 februarie 2004
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu