Mă înspăimântă, parcă m-ar sfida,
Nu faptul că îmi este rău sau bine,
Ci gândul că n-ajunge pân-la tine
Nimic din toată suferința mea.
Așa te poți, probabil, apăra,
De orice fel de veste care vine,
Ești surdo-mută fără de rușine,
Te locuiește, parc-altcineva.
Eu, care am lucrat mereu, umil,
Ca să mă lauzi tu de toate cele,
Pierd astăzi însuși sensul vieții mele
Și parcă m-aș ceda unui azil.
O, biet îndrăgostit bibliofil,
Ce bea noroi și rasfoiește stele!
23 ianuarie 2003
(Din doi în doi, 2003)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.