Am trimis o caravană
de la mine către tine,
nu că vreau să-ţi dau de veste
că sunt singur şi mă sperii.
Dar simţeam că nu ţi-e bine,
nefiindu-mi mie bine
şi un ultim strop de apă
ţi-am trimis cu dromaderii.
Adormisem şi deodată
m-a trezit ceva urgent,
era marea în furtună,
povestind iubirea noastră.
Şi m-am sperit că, poate,
pe aici, prin Orient,
ţi-ar putea intra vapoare
şi cămile pe fereastră.
Ți-am trimis o caravană
să te apere de toate,
şi de setea din pustiuri
şi de-ameninţarea ciumii.
Să te-ntoarcă lângă mine,
peste buzele-nsetate,
tu, plecato în pustiuri,
de la începutul lumii.
Ţi-am trimis o caravană,
să nu pier şi să nu pieri,
uită-te atent la mine,
mângâie-mi cocoaşa groasă.
Am îmbătrânit, sunt astăzi
unul dintre dromaderi,
m-am trimis pe mine însumi
să te poţi întoarce-acasă.
Adrian Păunescu
(„Meserie mizerabilă, sufletul”, 2000)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.