Încet-încet, puterile mă lasă
Și focul verii mă transformă-n scrum,
E timpul să mă sting și eu acum
Și să mă-ntorc sub iarba de acasă.
Mi-ngălbenește ceasul de la mână,
Deodată cu declinul frunzei verzi,
Lumina mea, e timpul să mă pierzi,
Și gustul vieții mele să-ți rămână.
Acum părea c-am să le am pe toate
De-atâta vară câtă mă chema
Și, vai, ce scurt răstimp, lumina mea,
Și ce grăbit e vântul care bate!
La desfrunzire rodul mă condamnă
Și cucul a cântat de bun rămas,
Ce artificii prin livezi s-au tras
Și-n plină vară ce miros de toamnă!
Mai ies pe dealuri oile să pască,
Dar nu mai este iarbă de ajuns,
E o-ntrebare fără de raspuns
Gutuia dinspre casa părintească.
Mă strigă parcă iarba de acasă,
Port în sprâncene rădăcina ei,
Lumina mea, că vrei sau că nu vrei,
Încet-încet, puterile mă lasă.
E vară plină, roadele sunt coapte
Și ziua-i lungă să ajung la cer
Și-n plin coșmar obștesc mă simt stinger
Și, vai, ce toamnă mi-e și, vai, ce noapte!
Prin flacăra ce zilnic mă omoară,
Abia schiez pe-o pârtie de scrum
Și, totuși, iarna am s-o gust oricum,
Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară!
30 iunie 1997
(Deromânizarea României, 1998)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.