Acum, mă-ntreb ce se va întâmpla,
Cu viața mea, cu scrisul meu, cu toate,
Când mă voi liniști și am s-adorm,
Măcar o noapte, cu seninătate.
Cum voi putea trăi părăginit,
Când înfloresc, în plină tragedie,
Şi vor pleca departe câinii răi
Ce sângele și nervii îmi sfâșie?
Viteza de reacție ce-o am,
Nu va putea, în toate, să-mi rămână,
Dar mă-nspăimânt că voi înnebuni
Şi o să mă distrug, la prima frână.
Regimul meu de viață e, acum,
Fără să vreau, înalta tensiune
Şi libertatea că mai pot trăi
Plăcerea de-a simți și de a spune.
Cândva, așa îl descriam pe Iov,
Înnobilat de cer, prin suferință,
Dar și mai suferind când Dumnezeu
Îi părăsea, și rană, și ființă.
Am tot dorit uitarea, ca pe-un leac,
Dar înțeleg necazul ce m-ar paște
Dac-aș putea să fiu indiferent,
Să nu pot învia în zi de Paște.
Şi-l rog pe Dumnezeu să nu mă dea
Pustiului uscat, de nicăierea,
Să-mi lase privilegiul unei răni,
Să-mi pot păstra iubirea și durerea.
Iubirea mea, pe viaţă, a plecat
În munții ei, în ţara de departe,
Iubirea mea, pe moarte, n-a venit,
Iubesc egal, pe viață și pe moarte.
Şi nici o vindecare nu mai vreau,
Chiar dacă umilința e prea multă,
Indiferența nu e stilul meu,
Uitarea o tratez ca pe-o insultă.
20 ianuarie 2003
(Din doi în doi, 2003)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.