Mai deschide, mamă, geamul, mai deschide vechea ușă,
Nu te teme, nu străinii au bătut la poarta ta,
Asta e ninsoare, mamă, să nu crezi că e cenușă,
Au trecut colindătorii, cum treceau și altcândva.
Și s-au speriat, sărmanii, și-au fugit la ei acasă,
C-au văzut că nu e nimeni să le dea și lor răspuns,
Că din hornurile noastre fumul a uitat să iasă,
Că și tata, lângă tine, de o vreme a ajuns.
S-au întunecat ferestre și metalele din linguri,
Nici un câine nu mai latră într-o curte fără gard,
Și mai singură e, astăzi, casa oamenilor singuri,
Și-mprejur mai sunt și case unde focurile ard.
Un colind cu vorbe mute, pentru mamă, pentru tată,
Spus pământului din care parte fac și ei acum,
Dar, deschide, mamă, ușa, lasă viscolul să bată,
Dar, aprinde, tată, focul, să vedem pe hornuri fum.
Calul, mort în alte timpuri, parcă bate din copită,
În pătul, porumb din vremuri putrezește-n strat mărunt,
Nu putem să bem nici apă din fântâna neslăită,
Cei ce nu-și aduc aminte, din pământ, de cei ce sunt.
Scaunele sunt umflate aberant, în casa goală,
Cade varul din perete, fără să fi fost atins,
Cineva, la miezul nopții, nevăzut, din pat se scoală,
Către calul, care nu e, duce apă dinadins.
Tu ești, tată? Tu, ești mamă? Cine iese din odaie?
Cine a mișcat nămeții spre fântână și spre grajd?
Nici un fum, pe casa noastră, de prin hornuri nu se-ndoaie,
Poate mai venim vreodată, poate mai venim la Paști.
Au bătut colindătorii, precum bat mereu la poartă
Și, trăgându-și stâlpii putrezi, poarta a căzut și ea,
Mamă, iartă-mă de toate, tată, uită și mă iartă,
Simt că-n cea mai scurtă vreme casa noastră va cădea.
Ca pe un mormânt al vostru, voi veni și voi privi-o,
N-am luat nimic dintr-însa, e al vostru tot ce-ați strâns,
Au venit colindătorii cu colindul de adio,
Cineva, departe-n vifor, parcă izbucnește-n plâns.
19-22 decembrie 1991
(Noaptea marii beții, 1993-1994 / Trilogia căruntă II)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.