Tată amărât, ce-ai pățit de toate,
Îți colind atât, multă sănătate.
Iubitul meu tată, cel aspru în toate,
Tu nu ai avut niciodată dreptate,
Că aspră ți-e mâna ce-a fost să mă bată,
Dar azi ți-o sărut că slăbită ți-e, tată.
Și uită-te, dragule, casa-i senină
Și pomii și fiii sunt toți în grădină,
Apucă de clanță cu mâna trudită,
Să știi că-i minciună, tu nu ai flebită.
Bătrâne al meu, eu ți-aș da milioane -
La câte-ai avut pân'-acum ghinioane -
Mă rogi să-ți mai spun ce-i cu lumea, cu țara,
Dar vezi că tușești și mai lasă țigara.
De ce te-ai uscat, parcă ești pergamentul
Pe care bunicul și-a scris testamentul,
Și nu mai tresări la poștaș când te cheamă
Că nu sunt vești proaste, să n-ai nici o teamă.
Aș vrea să-ți colind, trecătorule tată,
Măcar să te simți și tu mare o dată.
Părinte al meu, toți ai casei sunt bine
Și vitele-n curte întreabă de tine.
Mai lasă-le-ncolo, tristețe și boală.
Din cerga cea aspră de lână te scoală,
A ta este ziua, venirăm cu toții
Și vor să-și cunoască bunicul nepoții.
februarie 1984
(Poezii cenzurate, 1990)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.