Şi mai bolnav am părăsit spitalul
Şi mă ating cu faţa de pământ,
Nici nu mai ştiu, probabil, ce mai simt,
Aşa convalescent mi-e idealul.
Şi boala e înfiptă în esenţă,
De-acolo n-o pot scoate cu nimic,
Mi-a mai rămas atât, un spaţiu mic,
Cu un bolnav acces la existenţă.
Şi totul o-ntrebare şi-un răspuns e,
Copac cu flori murind în rădăcini,
Şi ochii nălucesc, de lacrimi plini,
De-atâtea înţelesuri nepătrunse.
Poţi, trunchi narcotizat, să te închini,
Către convalescenţa unei frunze.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
citind-o...in urechi imi suna glasul frumos,baritonal si inconfundabil a marelui Paunescu...asa mi se intampla ori de cate ori citesc din ceea ce a scris el..
multumesc pentru postare..o poezie superba!
cu drag,
danab
sâmbătă, 29 august 2015