Aproape ai ajuns otrava mea,
cu care m-am obișnuit treptat,
și aș înnebuni, de nu te-aș bea,
așa cum ești și m-ai intoxicat.
Otrava mea de noapte și de zi,
otrava mea de suflet și de sânge,
de tine nu mă poate curăți
decât măicuța ta, care te plânge.
Ca un drogat, te caut și te sorb,
ca un nebun, mă liniștesc în tine,
te pipăi, printre neguri, ca un orb,
sunt surdomut la tot ce-mi este bine.
Mă-ntunec, mă iluminez, revin
în toată risipirea ta grozavă
și te resimt, ca-ntr-un rărunchi străin,
când îmi ajungi în vine, ca otravă.
Și nici nu sunt în stare să te las
cum nici de vindecare vorbă nu e,
și-ncape-n textul meu, ca într-un vas,
otrava ta cea dulce amăruie.
2 octombrie 1996
(Infracțiunea de a fi, 1996)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.