Ce dor mi-a fost de drumul către casă
Și mă grăbesc să-l fac și să-l refac,
Lumina mă respinge și m-apasă,
Pe ochi am parcă pânza unui sac.
Mi-e dor de apa noastră din fântână,
Din ciutură, băută lângă jgheab,
Deși acum îmi tremură în mână,
Într-un impuls al amintirii, slab.
Când am plecat cu tatăl meu spre gară,
Un trăznet galben năzărea în orz,
Și eu sau tata am rămas afară
Și unul dintre noi nu s-a întors.
Și maica îmi băgase în batistă,
O pensie întreagă, într-un pol,
Am bani acum, dar maica nu există,
Și buzunarul inimii e gol.
Mă uit la toți cei întâlniți în cale,
Dar cine sunt acești sărmani bătrâni,
Târându-și după ei picioare goale
Și-o nesfârșită tuse în plămâni?
Nu-i mai cunosc aproape pe nici unii,
Așa cum trec bolnavi și neîntregi,
Din gropi, probabil, au ieșit străbunii,
Deși aud că mulți mi-au fost colegi.
Mi-e dor de casă, mi-a rămas doar drumul,
În casă nu e nimeni dintre-ai mei,
Niște străini fac foc să intre fumul
Prin hornul curățit și el de ei.
Se uită toți la mine cu mirare,
Ca la străin și chiar ca la păgân,
Nici ei nu mă mai știu, așa se pare,
Și mă salută doar ca om bătrân.
Mi-era atât de dor de-un drum acasă
Încât îl iau în brațe și îl port,
Lumina mă respinge și m-apasă
Și-mi lăcrimează ultimul resort.
Și, vai, întregul dor care mă bate
Mă destinează caldelor cenuși,
Căci drumul către casă nu se poate,
Și el rămâne astăzi, după toate,
Un drum până la clanța unei uși.
Craiova-Bârca,
15 septembrie 1995
(Front fără învingători, 1995)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.