Eu cred că nu căderea e scopul acestor fulgi, ci altceva
— o taină, o cauză adâncă, pare că
ninge pentru-a acoperi ceva
si ninge cât lucrarea nu este gata incă.
E de ascuns o față pe care n-o vedem, o crimă
care-si află zăbava în ninsoare, o urmă
importantă, un lucru căutat, un drum de lut,
o faptă urât mirositoare?
Alerg de colo-colo și strig, sfidez, repet,
de ce zvârliți atăta ninsoare peste lume,
de ce ninsoarea creste, si răgușesc strigând —
ce-aveți de-ascuns, ce lucruri, ce fapte și ce urme?
Și-acum că stratul este suficient de-nalt,
că nepătrunsul iernii dublează nepătrunsu-mi,
pot spune că eu însumi aveam ceva de-ascuns,
pot spune că ninsoarea mi-ajută mie însumi.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.