Poate-am adormit
Şi-am visat ceva,
Vis nedesluşit
Că nu eşti a mea.
Mai încep o zi,
Dau cu alb pe măşti
Şi te-aş izgoni
Ca să mă urăşti.
Mă mai vede noaptea că mai dau lumină,
Eu sunt felinarul de la geamul tău
Şi îmi eşti aproape, dar îmi eşti străină,
Mă mai bate viaţa cu păreri de rău.
Poate dintre toate tu erai aceea,
Poate-n tragedie m-aş fi izbăvit,
Vânător fusesem şi erai femeia
Şi aveam un glonte şi l-am tras greşit.
Pâlpâie hipnotic forme, neguri, linii,
Cine sunt eu însumi şi cine eşti tu?
Felinar de noapte, alipit luminii,
Soarele afirmă, umbra zice nu!
Dacă infinitul însuşi se termină
Şi sufocă lumea ceruri de azot,
Felinaru-şi plânge ultima lumină,
Uite vine ziua şi mă sting de tot.
Şi te-ai dus la moarte sau te-ai dus la nuntă,
Corbii stelei negre dau mereu ocol,
Fluturi mă-mpresoară şi lumina-i frântă,
Felinarul naşte întuneric gol.
Oriunde te afli, murmur noapte bună,
Bâjbâi către tine şi te-aş mai chema,
Dar sunt felinarul fascinat de lună
Care-mpacă noaptea cu fereastra ta.
(Totuşi, iubirea, 1983)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.