M-aș scufunda-ntr-un brad până la creștet
Ca-ntr-un sicriu molatec și inform
Să mor, dar să n-ajung de-a pururi veșted
Și în eternul verde să adorm.
M-aș scufunda-ntr-un brad spre rădăcină,
Să mă resoarbă munții dimprejur,
Să simt cum el în vine se închină
Ca templul vinovat în templul pur.
M-aș scufunda-ntr-un brad fără de moarte
Acolo ascunzandu-mi moartea mea
Și cât n-am împlinit în șapte arte
Să împlinesc în arta de-a tăcea.
M-aș scufunda-ntr-un brad al lumii, Doamne,
De mine să scapați, de voi să scap,
Când vine ora friguroasei toamne
Să-ncărunțesc cu brume reci pe cap.
M-aș scufunda-ntr-un brad, atât mai caut,
Încolo toți copacii mă rănesc,
Eu sunt acum ruina unui flaut
Tânjind de dor de bradul părintesc.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.