Iubita mea, această iarnă doare
Și nu știu de-am să pot s-o mai suport,
Ecranul zilei mele este mort,
Te văd într-un halou de ceață mare.
Mi se ridică mâinile din umeri
Înspre inconștiente rugăciuni,
Tu poți să-ncepi să scazi și să aduni
Și anii vieții mele poți să-i numeri.
În codrii lumii năzărește bâta
Care lovește neamuri și artiști,
Iubito, iartă-ne că suntem triști
Când viforul vechi hornuri doborât-a.
Și eu sunt supărat că tu exiști
Și mă obligi să te iubesc atâta.
16/17 decembrie 1987
(Într-adevăr, 1988)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.