Să te păzească munții, de azi, în locul meu,
Să te păzească munții și luna și pădurea,
Îmi iau cu mine vârsta, tăcerea și securea
Și plec în locu-n care tu n-ai să fii mereu.
Te las cu tine însăți, să șovăi și să tremuri,
La fiecare veste, oriunde și oricând,
În două nopți de veghe, în două nopți de gând,
Te-am smuls zadarnic morții comune din haremuri.
Mă duc, purtându-mi crucea, pe calea mea străveche,
Te duci, purtându-ți dulce în suflet semiluna,
Oricum, ce se întâmplă e pentru totdeauna.
Noi nu vom fi-mpreună, noi nu vom fi pereche.
Declină-ți propriul nume, la vocativ, cu brio,
De te-aș striga în noapte, s-ar auzi: Adio!
31 Mai 1985
(Deromânizarea României, 1998)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu