Karenina - Adrian Păunescu
Adăugat de: Adina Speranta

Și iată trenul trece, și ultimul vagon
își leapădă pe orizont lumina,
și în noroiul lumii, putred și monoton,
se recompune blândă, cât mieii, Karenina.

Ana, îi strig, pierduta noastră doamnă,
cum e posibil să revii astfel?
Ce faci acum un compromis înseamnă,
o pată de uraniu, urâtă pe inel.

Mai trece-un tren, privește-l, Karenina,
și cazi încet, ca-n naștere, sub drumul lui!
Dar iată că își leapădă lumina
trenul acesta, ca și cel dintâi.

Și ea tot mai înaltă se alege
din propriul ei dezastru, pe când vin
întruna trenuri, într-o vale rece,
în care sună râurile de destin.
.....
Tu nu mai trebuie să te întorci aici,
mormânt dintâi și ultimă mireasă.
Nu vezi ce trenuri vin, roți mari și mici
un loc anume, de pe șine îl apasă.

Trenuri, mereu, dintr-un impuls universal,
revin și te strivesc; nevinovat e fiecare,
greoiul tren, de început de veac,
caricatura unui cal,
expresul prim, abstracta lui determinare.

Binecuvântă noaptea și lumina,
și aerul în care fantoma ta a coborât,
binecuvântă, sfântă Ana Karenina,
bărbații-acestui secol mohorât.

Rămâi sub roțile necunoscute,
și nu te mai întoarce de-a pururi înapoi,
sub toate trenurile lumii du-te,
singură tu ne poți salva pe noi.



vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.