N-am ce să-ți explic,
nu mai vreau nimic,
dintr-o viață
nici-o clipă n-a rămas
și-n acest final,
noi, paradoxal,
facem nuntă
și botez
și parastas.
În ziua despărțirii noastre,
când aș putea să te jignesc,
prefer să-ți spun, ca pe-o iertare,
că te-am iubit dumnezeiesc.
Eu, zilnic, mi-am învins cu tine,
chemarea propriului mormânt,
dar, vai, în fața ta, învinso,
consimt să mă declar înfrânt.
Și-ți cer cu glasul cel din urmă
ca marii dragoste ce-a fost
să știm să-i facem parastasul
și să ne despărțim frumos.
Ai fost, prin voia mea, prințesă
peste-un întreg regat intim,
ne-am întâlnit din întâmplare
și tot așa ne despărțim.
Ca un deșert îmi este fața,
între cutremur și deochi,
m-a prefăcut într-o epavă
furtuna lacrimii din ochi.
Atât de-absurd se-ntâmplă toate
că nici nu mai avem puteri,
de azi începe despărțirea,
iar sărbătoarea a fost ieri.
Și, vai, părea că e o glumă,
o ceartă fără de motiv,
și vin jurații să anunțe,
că totu-i mort definitiv.
Nu mai există vindecare,
nici haru-ntoarcerii-napoi,
s-a spart și-i urna cu nisipul,
paharul setei dintre noi.
(Meserie mizerabilă, sufletul, 2000)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.