La noapte vine toamna, ca un accent, pe noi
Începe desfrunzirea în arbori și în oase,
Se simte pretutindeni o stare de război
Și totul stă sub semnul căderii glorioase.
E panică și foame pe orice caldarâm,
Luminile bolnave în nopți se internează,
În zboruri mincinoase tăcem și ne târâm
Și toamna este vara în cea din urmă fază.
Cândva, acum o viață sau poate doar o zi,
A fost o sărbătoare pe-un dulce țărm de mare
Și noi știam sfârșitul, că toamna va veni,
Și nu voiam să credem că-n viață se și moare.
Și uite că la noapte o să cădem la pat
Și-o să bolim cu frunza împinsă-n vânt de toamnă,
Privește peisajul, ce multe s-au schimbat,
Cocorii, care pleacă, la moarte ne condamnă.
Furtuna zdrențuiește afișe prin oraș
Și termometrul scade și crește prețul pâinii,
Peste grădini de vară o umbră face pași,
Primarii își repetă scenariul trist cu câinii.
Cerșetoria urcă în gestul tuturor,
E-o replică la vreme de așteptare lungă,
Învinsă, România, ia loc la semafor
Și dă să-ntindă mâna, dar se trezește ciungă.
Acesta este veacul în care te iubeam
Și-ți iscăleam conturul cu lacrimă subțire,
Când m-am simțit deodată un fel de cal în ham
Și am simțit că toamna înseamnă despărțire.
Un testament pe-o frunză mai am să-ți mai trimit,
Atât cât mai cuprinde un anotimp de moarte,
Atât cât mă ajută copacul desfrunzit,
Să stau la tine-n pagini, în loc de semn de carte.
Nu știu ce mai urmează, nu știu ce mai aștept,
Pe amândoi ne scrie un dramaturg ambiguu,
La noapte vine toamna, vreau să te strâng la piept,
Apoi să-ți spun adio, când voi fugi cu frigul.
(Nemuritor la zidul morții, 2001)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.