Prin mâna mea, aceasta, ce tremură şi plânge,
Nu curge totdeauna acelaşi fel de sânge,
Când inspirată este, vă simt pe fiecare
Şi viscolul prin mine vă scrie o scrisoare.
O bufniţă e cerul, c-un ochi aproape sferic,
Din clopotele lumii se scurge întuneric,
Cuvintele, ca ţurţuri, îmi sparg la colţuri gura,
Acum, natura tace şi e la rând cultura.
Acum, tristeţea lumii arată tot ce ştie
Şi iarăşi e nevoie sub cer de poezie,
Cu viscolul în oameni, ce straniu creşte mila
Şi Dunărea aşteaptă Crăciunul la Brăila.
Prin mâna mea nu numai voinţa mea cuvântă,
Ci omenia voastră în ea se-aşază sfântă,
Cu ea spun „bună seara” şi tot cu ea „adio”,
Prin ea, în ciuda nopţii, mai vine-un pic de ziuă.
Vă mângâi cu această incendiară mână
Ce vouă vă e sclavă şi mie mi-e stăpână,
Oricâtă deznădejde şi muncă ne aşteaptă
Vă dau pe totdeauna această mână dreaptă
Ca pentru voi să scrie şi pentru voi să şteargă,
Să fie fier de pluguri, să fie lemn de targă,
Prin mâna mea cea dreaptă, când iarnă e, fac vară,
V-aduc cu ea o parte din viscolul de-afară.
Dar inima mai are și-o altă mână lângă,
Stângacea, mai discretă şi rar ştiuta stângă,
Eu hotărăsc ca stânga cu mine să rămână,
Toiagul meu din urmă să-mi fie-această mână.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.