Şi simt în jurul meu un chip de cleşte
Din care nu mi-e-ngăduit să ies,
Ei mă opresc din ce în ce mai des
Şi vor să mă înveţe româneşte.
De obicei, ei nu ştiu pic de carte,
S-au ridicat din şcoli de ucenici,
Să fie slugi s-au învăţat de mici,
Tinzând aproape, ei gândesc departe.
Nici un avânt în ei nu se mai scoală, Îmbătrânesc ca nişte bieţi ologi,
De-un pic de apă dacă vrei să-i rogi,
Eşti mort ca după ultima greşeală.
Lehamitea-n principii şi-o îmbracă,
Nimic nu fac de nu-i al lor un strop,
Sunt veşnic circumstanţiali de scop,
Împovărată mintea lor săracă.
Ei, mediocrii fără de ruşine,
În sinea lor dezvoltă din nimic
Ideea unui om mereu mai mic
Și-a lumii incapabile de bine.
Ideea lor în veci victorioasă
S-a răspândit în mediocrii toţi,
Pământu-i plin de leneşi şi de hoţi
Şi nu ne vom putea întoarce-acasă.
Atâta lume ca şi ei gândeşte
Încât cedez acestui tragic lanţ
Şi-i rog pe amărâţii aroganţi
Să vină să mă-nveţe româneşte.
29 octombrie 1988
Poezii cenzurate
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.