Prea mult, pe-aici, n-am să rămân,
întârzierea nu mi-ar face bine,
ci voi cădea lumină-ntre ruine,
cu dreapta căutând un stog de fân.
Un trist refren voi încerca să-ngân,
cu aerul ce va mai fi în mine
şi vor veni femei să se închine,
la capul mort al dacului bătrân.
Şi-ncet, încet mă voi retrage în
adâncul unui neam lucrând în sine,
ca într-un stup frenetic de albine,
cu sfânt polen în fagure păgân.
Dar mai sunt viu şi vreau să mă mai în-
căpăţânez să te iubesc pe tine.
Adrian Păunescu
(„Meserie mizerabilă, sufletul”, 2000)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.