Ne dă târcoale moartea - Adrian Păunescu
Adăugat de: viorel tgv.

Acum, că și privirea s-a scurtat
Și fiecare-i singur cu-ale sale
S-ar cuveni să fim mai grijulii
Cu moartea ce ne dă mereu târcoale.

Când ne-au murit bunicii, lăcrimam,
Și-am plâns bogat că ne-au murit părinții,
Acum, când vine vorba despre noi
Nu știm să ne sustragem suferinței.

Prietenii au pasul tot mai mic
Și mierea a fitil miroase
Plătim căldura-n mod exagerat
De-atâta frig cât ne-a intrat în oase.

Jur împrejur nu-i loc de-un pic de alb
Că se-ntețeste negrul în chenare
Din patru vești câte auzi pe zi
Precis, e una-n care se și moare.

Cândva, bătrâna-n doliu apărea
Ca să lucreze-n oameni cu o coasă,
Acum, o coasă singură pe drum
Rărește lumea și de om nu-i pasă.

Se moare ca-ntr-un permanent război
Deși ne lăudam că-i timp de pace,
Amurgul vine încă de la prânz
Și zilnic moartea face și desface.

Groparii sunt atât de ocupați
Că nu mai au nici vreme să respire,
Iar noi pe-afară am rămas puțini
Și cei mai mulți suntem în cimitire.

S-a și ajuns la clipa de coșmar
Când despre omul ce-a plecat din viață
Prietenii să spună că s-a dus
Pe undeva pe-aproape pe la piață.

E-un joc aproape fără Dumnezeu
Un fel de surditate ce se-ngână
Și un comerț de oase și de viermi,
Țărână ce palpită în țărână.

Și parcă orizontul s-a rărit
Prin el se vede nălucind departe
Un fel de cer de gheață prăbușit,
Maternitate care naște moarte.

Mereu mai singuri și mereu mai triști,
În fața coasei cu orbite goale
Nu recunoaștem nici măcar atât
Că-i moartea ce ne dă mereu târcoale.

16 martie 2009

(Libertatea de unică folosință, 2009)



vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.