Când în bemol, când în diez,
Când înainte, când-napoi,
Putere n-am să regizez
Toată distanța dintre noi.
Ea se creează natural,
Din umbra mea, din umbra ta,
Ca să mă simt un ultim cal
Ce n-are dreptul la o șa.
Stă depărtarea la refren
Și se repetă delirant,
De parcă între noi e-un tren
Ce-mpinge gările-n neant.
Alergi spre mine și alerg,
Pe drumul, zi de zi, mai lung
Și, dacă n-am fugi în cerc,
N-ar fi s-ajungi, n-ar fi s-ajung.
Aceeași muchie de cuțit,
Aceleași pante de noroi,
Mă tem că ne-am obișnuit
Cu depărtarea dintre noi.
Psihologie de amanți,
Nărav de camarazi de front,
Mereu mai reci și mai distanți,
Ca orizont de orizont.
Ne e din ce în ce mai greu,
Nu ne putem preface, nu
Un capăt trist al lumii, eu,
Un capăt trist al lumii, tu.
Distanți la suflet și la trup,
Tu mă infirmi, eu te infirm,
Suntem silabe ce se rup,
Dintr-un cuvânt lăsat infirm.
Mă-ndemni, așa cum te îndemn,
Să ne unim pe-același ring
Suntem magneți de-același semn,
Ce se doresc și se resping.
Adrian Păunescu
14 februarie 2004
(„Ninsoarea de adio”, 2004)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.