Pentru oamenii cei singuri pe pământ e cel mai greu,
El- mai singur decât tine și tot singuri ea și eu.
Oameni singuri, oameni singuri, dați-mi voie să vă strig
Că primiți singuratătea ca pe-un ultim val de frig.
Nu e nimeni în odaie, numai lucruri care mor
Și tumultul de afară și uitarea tuturor
Și la masă numai umbra singularului tacâm,
Suntem toți atât de singuri că abia ne mai târâm.
Boala grea a-nsingurării a intrat adânc în toți,
La părinți nu vin copiii, la copii nu vin nepoți.
Nu e nimeni lângă nimeni, am murit de mult și noi,
Oameni singuri puși să piardă zi de zi câte-un război.
În cutiile poștale nu mai cad de mult scrisori,
Doar taloanele de pensii și somații, uneori.
A murit și telefonul și când sună s-a greșit,
Oameni singuri umplu puntea dintre pâine și cuțit.
Pentru voi aceste vorbe, pentru voi acest poem,
În familia pierdută, cu iluzii vă mai chem.
Omul singur la om singur se târește pe pământ
Ca un sfânt dintr-o icoană spre icoana altui sfânt.
Și nici moartea care vine peste noi nu mai e grea
Decât e singuratatea care seamănă cu ea.
Oameni singuri, oameni singuri, ce vrei lume să-mi arăți?
Că ai patru miliarde de adânci singurătăți?
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.